Dar mâine, ce va fi mâine?…

Ce aș putea să spun esențial și nou la împlinirea acestei „cifre” rotunde? Ce aș putea simți și împărtăși când exact acest sentiment devine „dominant” întro oarecare măsură? Afecțiunea. Reciproca afecțiune.
A vorbi despre afecțiune fără să te gândești la cei care o „provoacă” este, practic, imposibil. Bogăția sufletească constituie decorul inconfundabil al sentimentelor pure, comparată cu o flacără ce mistuie încet realitatea acestei lumi, fără tăgadă. Există trăiri. Cred în aceste trăiri care apropie oamenii, iar aceste mesaje primite, acest melanj exploziv, sigur mă va locui un timp în această universalitate nicidecum întâmplătoare. Ce va fi mâine? Probabil o nouă zi cu o altă nuanță la fel de bogată în stări. Stări afective.
Vă urez tuturor să iubiți, să fiți iubiți/iubite în aceeași egală măsură cum iubesc eu astăzi capriciul acestor ani ce reprezintă ”tinerețea de-o vară”. Mulțumesc tuturor pentru urări și mesaje. Adrian Mondea

Anunțuri

pe partea greşită a tecii

Cercetarea vieții de pe Pământ, studiile cu privire la geneza/originea mai mult sau mai puțin spirituală a umanității, valabilitatea unor descoperiri dincolo de răstimpurile pe care le trăim (deja contestate), face posibil şi scoate în evidență detalii semnificative pe care omul, cu toată puterea sa de introspecție, le foloseşte „arbitrar” fundamentându-şi teme(ri)le şi convingerile în spatele aceleiaşi măşti dominate de puterea „cunoaşterii”. Preferința vieții laice în detrimentul celei monahale, mai ales latura care presupune „îmblânzirea” cuvântului scris nu rostit, denotă în primul rând… preocuparea pentru stil şi convingerea „acceptării” pe uşa din față a rezultatelor acestor căutări de către toți ceilalți membrii de breaslă.
Într-un articol citit recent, am reținut despre straniu fenomen al creşterii boabelor de fasole de câmp „pe partea greşită a tecii” şi cum, o convingere nefundamentată/neverificată, poate influența într-un fel sau altul o anumită perioadă de timp și poate da forță chiar dacă în spate nu există nici o dovadă (Dilema veche Darwin şi boabele de fasole – A. Manolescu), aspect care m-a făcut să cred că există furtuni în „liniştea” pe care am vrea să o devorăm zi de zi, pas cu pas, că ne lipim de Cunoaştere şi Putere neştiind în realitate despre ce este vorba, că jucăm un joc periculos negândindu-ne că „armele” pe care le îmbrățisăm nu stigmatizează ci duc la pierderea sufletelor nevinovate care ascultă. O „convingere” făcută din dorința de a scrie o carte nu poate şterge o evoluție spirituală de 2000 de ani. Oamenii din totdeauna au vrut să fie conduşi, să fie în siguranță. Se vorbeşte de un păstor şi o turmă. Un singur păstor şi o singură turmă, iar eu… nu cred în lucruri lipsite de sens. Lucrez într-un domeniu în care adevărații sinucigaşi nu sună la 112. Ei dispar pur şi simplu. Făcându-ți intenția cunoscută, de fapt, urmărești „ceva”, ceva amplu. Fie ca acest ceva să fie un experiment social, o observație inteligență făcută de dincolo de zid, să ducă spre un câştig bazat pe o forță de reîntoarcere extraordinară, să readucă câmpiilor „ploile curate de altădată”. Comunitatea are nevoie de oameni bine pregătiți, de oameni puternici pe care să-i urmeze. Ce frumoasă lozincă: „To axion esti”. Cred cu putere în rugăciunile Maicii Domnului şi în reîntoarcerea părintelui Ilie Toader (Ion Aion ) ca un adevărat „soldat” încercat, luând pilda sfântului Pavel.

„mi-am adunat zilele şi am rămas singur.
unii au spus: de ce? să locuiască şi el
în casa cu glastre şi logodnică albă…
de ce? să cunoască şi el viața în ochii celuilalt…” – Odysseas Elytis

Buzău – 05.09.2017

​dorul de imposibil 

cuvântul meu. diversele întâmplări 
ca nişte turbioane de fum. când şi când 
pământul cu inflorescențele sale. 
plenitudinea clipei decupate din smalțul unei ore
revărsate pe drum. eu însumi, mult mai furios 
decât aş fi putut bănui, duşmănind de moarte 
fiecare nepotrivită culoare, gelatinos deznodământ 
sloi uriaș, vinețiu, plutind în aer 
între două stări imateriale. 
am locuit recent într-un oraş de un roşu profund. 
locul comun unde se-aprindeau la întâmplare
molii de vânt cu aceeaşi desăvârşire continuă.
am urcat până aproape de primele stele 
printre înaltele stânci, fără sens 
parcă ştiam de bucata aceea de lume 
zidită în lădițe de lemn de prun 
şi-n oale cu smalțul dus de demult. 
o colonie de gene şi de sori orbitori 
tiviți către orizont tot mai mult (după umila mea părere). 
am iubit-o pe Cecilia. 
am iubit-o din prima clipă când am văzut-o. 
am iubit-o ca un copil, până la alb 
până la cuvântul meu indistinct
smalțul orei revărsate într-o frunză de prun 
eu însumi mult mai incandescent 
decât un ghem de lumină. 
mult mai profund.

inter alia

motto: „şi noi călătorim, călătorim / prin pădurea inundată / sub stăvilarele trase deoparte ale ploii” – Jensen 

respir vântul din mijlocul ploii 
argumentele despre o piatră rotundă ascunsă-n triunghi 
crinii de pe prund, cu petalele transparente de ceară. 
respir suave vorbe şi cumplite furtuni 
paşii uşor umeziți, infinit lepădați de stropii de ploaie 
formele trigonometrice apropiate de propriile-mi mâini 
vorbele Lui, printre altele, un lucru mărunt 
pe care omul nu-l poate înțelege dinafară. 
dovada că respir sunt aripile strânse în jurul corpului 
fără zgomot, plăpând, albastrul cerului zugrăvit într-un poem 
scris întro limbă amară, propria mea libertate de mici dimensiuni 
începutul şi sfârşitul acestei călătorii 
prin pădurea inundată de ploi, seară de seară. 
de unde să ştiu că pasărea şi nu vântul 
este cea din urmă povară.

Buzău, 15.07.2017

prin nevăzut

se lasă seara. vine 
un fel de fluture după miros.
se-nalță pescăruşii. cercuri line 
secundele în aripi s-au întors. 

se lasă greu, înconjurat de cercuri 
pe sub copacii fără frunze, goi 
înfrigurat de piscuri, miercuri 
un zâmbet de copil ascuns de acum în noi. 

trec zilele sclipiri de stele şi lumină.
un clinchet rătăcit, imaginar. 
mă las cuprins de sete şi… rugină.
eu nevăzut iar El crepuscular.

ergo: o perspectivă all-round?

motto: „une image peut en cacher une autre”

dragă jeune, lasă-i să te invidieze puțin
să îşi desfete simțurile în absența ta înamorată.
reciclarea nu e pentru tine.
proiecțiile sunt amintiri despre sentimentele
îngropate adânc în pământ, locul unde conştiinţa
atinge câteodată imperfecțiunea, iar „compostul”
e singurul ingredient pe care l-ai împovărat
cu iubirea ta provocată.
or să spună că eşti un lucru de nimic
o recoltă săracă dominată de trăsături prea concave
un inventar al celor zece zile petrecute pe q
anonim, fără implicații prea sentimentale.
dar tu, fii versatil. zâmbeşte la superlativ
ba nu. zâmbeşte aşa cum zâmbeşti tu
ca atunci când ne-am ales în final preferatul
(John Zorn. râzi, îți aminteşti) sau când
am întâlnit-o pe Cecilia fredonând o arie de cabaret
la ieşirea din teatru. ştii, am proiectat
o serie de imagini despre tine, acel proces dureros
în ideea de a face totul mai simplu. dar…
devin prea nostalgic, prea încărcat în anumite privințe.
acolo, de-a lungul timpului, am început să deprind.
am privit neconvențional contrastul
diversitatea unui text „colorat” şi un Astner
prea virusat de o libertate cu mult timp câştigată.
tu însă poți să adaugi un sens şi… să pleci.
la ieşire toți îți vor şopti fericiți „merde” frate!.
nu spune nimic. ce dacă aşteptarea
ne fixează cu ochi de păuni.
„ororile” comise de adulți sunt ascunse live
în priviri deocheate.

ergo: monocrom?

​dragă jeune, sunt prea bătrân ca să recunosc.

probabil sunt puțin cabotin. 

în momentele esențiale 

nu mai ai timp să înveți la examenul despre viață. 

aşa cum ai spus, oraşul e mic 

oamenii se cunosc între ei 

iar nopțile sunt doar îmbrățişări 

date în vileag de cerculețe de fum cenuşii 

măşti androgine ale aceloraşi zei monocromi 

impostori blajini ce ne blochează mintea uneori 

fără înțelegere. nu cred în gesturile fine 

în notele suficient de mici, în acute 

fiindcă dezvoltă prea multe injurii. 

de altfel pe o femeie nu o poți avea făcând vocalize. 

gândeşte-te la cele zece porunci 

și la mimul ce-l întâlnim seară de seară în parc 

mistificând luna, devenită prea sentimentală. 

a căuta culorile doar în experiența celor pățiți  

(sau viceversa), e un fel de penetrare vinovată 

a setei noastre de cunoaştere. 

Cecilia a devenit un context 

un zâmbet uman, o privire pe care nu o deții 

un rol jucat pretinzând că este realitate. 

te gândeşti câteodată că este prea inventivă, colorată? 

că învață repede din micile scripturi 

născute din cercul de fum de țigară? 

probabil că ai şi un răspuns. acelaşi răspuns. 

în ochii felinelor stă puterea prezentului. 

te-am supărat? îmi cer scuze. reformulez…
dragă jeune, fils du soleil. 

sunt prea bătrân ca să recunosc. 

probabil sunt puțin cabotin. 

în momentele esențiale nu mai ai timp să înveți 

la examenul despre viață. 

aşa cum ai spus, oraşul e mic 

oamenii se cunosc între ei 

iar nopțile sunt doar îmbrățişări 

date în vileag de cerculețe de fum cenuşii 

măşti androgine ale aceloraşi zei monocromi 

impostori blajini ce ne blochează mintea 

uneori fără înțelegere, anonimi 

anonimi ca nişte baloane de săpun 

în jocul aceluiaşi mim… 

mirabilă zicere.
mondeadrian 

Buzău, 23.03.2017 

photo: leannecole.com.au