oraşul de lut | a.m.herimon

luisbeltrc3a1n27

te caut suflete ascuns pe o plajă străină
cu buna ştiinţă a mersului prăbuşit în bătrânii cireşi
varietăţi ce levitează discret pe o iarnă concretă
îţi scriu cu o ploaie de măşti meteorice
în spiritul sacru al frunzelor moarte
prăbuşite în inima oraşului acoperit de al şaptelea cer
al ceainicului ce se vrea dintr-odată recunoaştere

spune-mi traseul spre o nouă ordine a lumii
spune-mi ce se ascunde-napoia ochilor, planetelor
păsărilor, florilor căzute, nemişcătorilor copaci
luminilor vagi acoperite de-un cântec la o fereastră comună
oraşul de lut e atât de aproape
încât străzile nu mai încap în primăvară
ar trebui să eliberez o parte din mine în centrul taifunului
smuls de la gura inimii calde
va trebui să-mi întorc murmurul propriilor oase
spre înverşunaţii salcâmi
aidoma remontului nemişcat al universului tainic
asemenea vântului blând
vibrând din partea ostenită a pământului

totul e simplu oameni de lut
în patru izgonirea devenea un simulacru

 

tu nu stăpâneşti furtuna… | a.m.herimon

FB_IMG_1463855584377

aud cum respiră râsu’, plânsu’
din noi, o sforțare a plămânilor
striviți de prea multe măşti
căzute în dizgrația cuvintelor
mâinilor martori, atâta efort
doar pentru a nu-ți spune nimic
pândind la o oră târzie un tren călător
şi umbrele lui de cândva, dantelate
negru de fum, lumini în tunel
înnodate

aud cum respiră râsu’, plânsu’
din nou, o sforțare a fluturilor pământii
şi a două pleoape risipite-n migrație
crampe a unui cer androgin
umbra unui zid scund
de nubilă creație…

degeaba mă mângâi
simt toată greutatea acestui pământ
ancorată de ceea ce vrei tu mai onest
întrebându-te câteodată
de ce eşti singură…
şoaptă

tu nu stăpâneşti furtuna

stăm doar aici
doi melci carnivori într-o singură spirală
aşteptând un ce… monoton
şi poate o iubire de-o vară

tremurul acestei speranțe | a.m.herimon

FB_IMG_1468013985052

stăteau în balans uneltele de răscolit amintirile
lăzi răsturnate, aluzii
cotloane rezemate de-un ochi neînsemnat
pipăind sufletul în mod miraculos
adulmecând pe lângă ziduri porțile
nopțile, sentimentele nevinovate

erai tu şi legănatul uşor al unui arcuş de vioară
tremurul unui surâs nevinovat
atârnat de o fotografie din tinerețe
un mecanism sacru întro ipostază târzie
lovind planetele aşezate rotund
pe o scară cu manşetele rupte
un etu cu lumina acestei renaşteri

uneori, te confundam cu un câine tăcut
desenat cu o pată de pic
pe un pupitru vechi de școală
în infinitul cunoaşterii
alteori, cu fuga turtită a imenşilor poli din realitate
fluvii de măşti risipite cu degete lungi
într-o voltă de flăcări albastre
te priveam potrivind runele unui câmp
mobilat ce flori de argint şi fluturi de bronz
un fel de şablon, o poveste a primului flirt
un nume iubit, un răvaş modulat
întro linişte desăvârşită, nearsă…

se prelungesc clipele în contemplare
la atingerea rădăcinii părului alb
răsucind pe călcâie zâmbetul cald tremurat
mirosul plăcut al cuvintelor
izgonite din cotloane de lut
rezemate de-un arcuş contestat
sufletul regăsit, galeşe întâmplări de altădată

la vremea aceea
speranțele pluteau printre oameni
cu parfumul lor special
reverența unor statui
sprijinite pe două octave
de marmură oarbă
prea atentă să nu comită din nou
vreo incantație – A.M.

​random, frumusețea unui răsărit | a.m.herimon

FB_IMG_1470071043795

numai aripile contrapuse din înalt pot balansa
amprenta sufletului la o întâlnire cu Dumnezeu, în spirală
ca şi cum s-ar fi luminat de demult
lămpi amuțite cu un aer stătut, carcasa unui aparat de filmat demoda colbul din pantaloni scuturați pe o treaptă solară…

glumesc, mă dau în vileag…
îmi zăresc degetele colorate întrun portocaliu caraghios
mă strecor sinestezică umbră de toc de pantof
pe un alb coridor, zgomotos
amalgam de vicii comune şi scuze mărunte de seară

ne-am întâlnit întâmplător într-un cântec de dragoste
basistul era puțin cam aerian, trebuie să recunosc
m-a frapat valul înalt şi cvartetul de coarde
te-ai oprit scuturându-ți visele întro singură parte
aveai stele lipite de păr şi un surâs migdalat ca la carte

am încercat să te strig, să te-ating, să respir…
cai nevăzuți sticleau întro linie oarbă cu un licăr bengal
asudați şi cabrați, o matrice a universului tăcut
subtil, în delir, parcă ar fi fost o rachetă stelară

ai atins în treacăt un fluture cu picioarele ude
şi cu ochii verzi migdalați, preferatul tău
şi mie îmi place
avea două rânduri de aripi şi un nimb protector, contrapus
cu un cer protector mângâiat de primele raze albastre

soarele a răsărit…
aud pocnetul înfundat al umbrei ce-mi detectează tactil
osul hioid, în căutarea cuvintelor pierdute

cum pot fi fericit?

nu ştiu de ce, te caut de atunci fără zgomot
cu degetele colorate întrun portocaliu caraghios

sunt precaut, dar totuşi îți spun
am cumpărat din târgul de vechituri un ventriloc
o plasă de fluturi şi umbra sinestezică a unui detectiv musculos

numai aşa, singurătatea primului meu zâmbet se va lovi radios
în fiecare răsărit…
de un înger

02.august.2016 | Buzău

ivoriu, atentat la orbire

FB_IMG_1470035379887

spune un orb: „încă văd lucruri, cuvinte rătăcite în păduri de făclii

țipătul moderat al tăcerii frunzelor de nufăr înainte de moarte
liniştea relațională a turnurilor de fildeş
scăldate de un țărm interzis
şi de proxima lor… realitate

oamenii nu mai știu să se bucure de cerul promis
de frumos, de ludic, de spiritul culorilor vii
stranii şi neidentificate

poftiți la festin!
sunt un mare fan omonim al măştilor fără chip
ondulate, cu urme adecvate de triplu salt mortal
fără plasă, cabrate
o singură formă de poezie posibilă
într-un mediu urban clandestin, neînțeleasă
prea văruită în albul sublim peste tenul pătat de pistrui
al vertebrelor de fundal, ca un văl de mireasă

luați, mâncați!
totul se poate juca pe o carte
am să revin de-o mie de ori
cu aceeaşi tuşă de alb şi-un destin
chiar dacă mâine
vei purta rochia ta preferată cu maci argintii
păpuşa de cârpă înnodată, vechi sindrofii 
impresia falsă că după război
misticii orbi vor umple cu gloanțe de plumb
păduri şi făclii, țipătul tăcut al frunzelor vii
şi culoarea lor… parfumată”

îl vedeam din profil
în spatele celui mai apropiat paravan
o figură de stil, o idilică formă carnivoră
de umbră şi fulger

avea surâsul plăpând, fericit
străpuns de un roşu tițian şi un înger

ŞCOALA LUI KANT | unicornul albastru

image

„no fue tu voz sino la alondra | no fue la alondra sino un sueno apenas | el rumor de tu nombre entre los astros […] y has de sertu, tu sola, el todo que me falta” – Eliseo Diego

Stătea acolo de unul singur pe deasupra morenelor glaciare. O strălucire albastră, o conversaţie purtată în penumbra unui gând rătăcit pe ruta turmelor de lumini boreale. Toţi ceilalţi au plecat. În mijlocul grupului doar păsările şi lupul de mare bătrân ce plana cu ochiul vopsit în nuanţe de gri, nepăsător. Peste albul întins, vântul şi fumul din case.

Îngenunchiase pe fiecare braţ, pe fiecare aripă vâltorind din unicul corn sideral esenţe de piatră, umbre de codrii gravaţi pe banchize de gheaţă. L-ar fi iubit eternitatea poate şi întunericul zilei uitate zălog pe una din culmile muntoase şi atunci inima ţărmului s-ar fi oprit pentru o clipă în loc liniştind mersul meîntrerupt al valurilor, atât de sigure, atât de înfricoşătoare, atât de albastre. În apropierea abisului raţiunea nu poate cunoaşte totul, ca în filozofia lui Kant. Pentru oameni însă liniştea este un proces lent ce coboară doar asupra somnului odată cu trecerea anilor.

Stătea acolo cu gâtul zvelt, sculptat cu litere de plumb din vechile povestiri adunate. Îşi pierduse de mult bucuriile pasagere, uriaşa vibraţie a triumfului rătăcit în memorie, timpul trecut, orele, strălucirea de gheaţă. Iubea ca nimeni altul iarna ocrotitoare şi blândă, fuga grăbită a coloniei de foci ce se ascunde acolo, înăuntru, gregară, necunoscuta floare de colţ, căruntă, cu ale sale o mie de petale ostenite de zbor, alimentând norii în furtuna boreală.

Toate aceste lucruri! Trebuie să fii în mijlocul lor, un dagherotip transformat într-o iluzie rotundă, acolo sus, deasupra gâtului zvelt strunind din coama prelungă prezentul nevinovat al ochilor de foci cenuşii asemenea zaţului de cafea transformat în nisipul unei morene ce cântă. N-a fost glasul tău. Din calea privirii lui mă transform într-un stol de păsări domestice scuturând de ramuri vâlcelele ignorând caii de lemn ca şi cum nici n-ar exista. 

traducere motto „n-a fost glasul tău, ci doar ciocârlia | n-a fost ciocârlia ci de-abia un vis | sunetul numelui tău printre aştrii […] şi trebuie că eşti tu, numai tu, tot ce-mi lipseşti” – Eliseo Diego