ergo: o perspectivă all-round?

motto: „une image peut en cacher une autre”

dragă jeune, lasă-i să te invidieze puțin
să îşi desfete simțurile în absența ta înamorată.
reciclarea nu e pentru tine.
proiecțiile sunt amintiri despre sentimentele
îngropate adânc în pământ, locul unde conştiinţa
atinge câteodată imperfecțiunea, iar „compostul”
e singurul ingredient pe care l-ai împovărat
cu iubirea ta provocată.
or să spună că eşti un lucru de nimic
o recoltă săracă dominată de trăsături prea concave
un inventar al celor zece zile petrecute pe q
anonim, fără implicații prea sentimentale.
dar tu, fii versatil. zâmbeşte la superlativ
ba nu. zâmbeşte aşa cum zâmbeşti tu
ca atunci când ne-am ales în final preferatul
(John Zorn. râzi, îți aminteşti) sau când
am întâlnit-o pe Cecilia fredonând o arie de cabaret
la ieşirea din teatru. ştii, am proiectat
o serie de imagini despre tine, acel proces dureros
în ideea de a face totul mai simplu. dar…
devin prea nostalgic, prea încărcat în anumite privințe.
acolo, de-a lungul timpului, am început să deprind.
am privit neconvențional contrastul
diversitatea unui text „colorat” şi un Astner
prea virusat de o libertate cu mult timp câştigată.
tu însă poți să adaugi un sens şi… să pleci.
la ieşire toți îți vor şopti fericiți „merde” frate!.
nu spune nimic. ce dacă aşteptarea
ne fixează cu ochi de păuni.
„ororile” comise de adulți sunt ascunse live
în priviri deocheate.

ergo: monocrom?

​dragă jeune, sunt prea bătrân ca să recunosc.

probabil sunt puțin cabotin. 

în momentele esențiale 

nu mai ai timp să înveți la examenul despre viață. 

aşa cum ai spus, oraşul e mic 

oamenii se cunosc între ei 

iar nopțile sunt doar îmbrățişări 

date în vileag de cerculețe de fum cenuşii 

măşti androgine ale aceloraşi zei monocromi 

impostori blajini ce ne blochează mintea uneori 

fără înțelegere. nu cred în gesturile fine 

în notele suficient de mici, în acute 

fiindcă dezvoltă prea multe injurii. 

de altfel pe o femeie nu o poți avea făcând vocalize. 

gândeşte-te la cele zece porunci 

și la mimul ce-l întâlnim seară de seară în parc 

mistificând luna, devenită prea sentimentală. 

a căuta culorile doar în experiența celor pățiți  

(sau viceversa), e un fel de penetrare vinovată 

a setei noastre de cunoaştere. 

Cecilia a devenit un context 

un zâmbet uman, o privire pe care nu o deții 

un rol jucat pretinzând că este realitate. 

te gândeşti câteodată că este prea inventivă, colorată? 

că învață repede din micile scripturi 

născute din cercul de fum de țigară? 

probabil că ai şi un răspuns. acelaşi răspuns. 

în ochii felinelor stă puterea prezentului. 

te-am supărat? îmi cer scuze. reformulez…
dragă jeune, fils du soleil. 

sunt prea bătrân ca să recunosc. 

probabil sunt puțin cabotin. 

în momentele esențiale nu mai ai timp să înveți 

la examenul despre viață. 

aşa cum ai spus, oraşul e mic 

oamenii se cunosc între ei 

iar nopțile sunt doar îmbrățişări 

date în vileag de cerculețe de fum cenuşii 

măşti androgine ale aceloraşi zei monocromi 

impostori blajini ce ne blochează mintea 

uneori fără înțelegere, anonimi 

anonimi ca nişte baloane de săpun 

în jocul aceluiaşi mim… 

mirabilă zicere.
mondeadrian 

Buzău, 23.03.2017 

photo: leannecole.com.au 

acorduri | a.m.herimon

fb_img_1478120113619

XXV.
aştept pe al treilea om
să aducă prinosul de recunoştință.
e încă departe
la o aripă de pasăre marină
dintre acelea cu picioarele lungi
şi cu glezne de aer…

au răsunat în văzduh sirenele mateloților
ca un semn de binecuvântare.

XXVI.
coboară pe râuri umflate
petale de trandafiri sângerii.

ah, ce ironie a sorții în formă de cruce
nestăpânirea în inima poetului.

XXVII.
văd cârduri de păsări ce sclipesc
în pupila sălbatică a amurgului. aud ploile
sărutând acea pată de culoare a călcâiului
și omul tresărind ca într-un vis desluşit pe
aceeaşi parte a pământului.
arătați-mi nopțile când mărăcinii pe câmp
vor renunța la cununi…

mă uimești (s)clipire
înfăşurată întro blană albastră de urs.
mi-ai spus atâtea minciuni.

XXVIII.
cunosc fenomenul pe care noaptea
îl exercită asupra nălucirilor argintii ale păsărilor.
îmi e de ajuns să mă scald
în aerul proaspăt al mării
să privesc vântul
din acest ungher al străduțelor
străpuns de carenele bărcilor pescăreşti.

naiv ce eram, o insulă abandonată de timp
crezând că şi-a descoperit identitatea.

XXIX.
sub măreția unui deşert
pasărea cântă cu lungile-i desfătări
expertă în a răpi tăcerii
fobiile mult mai puțin intimidante.

ca izbită de un uragan sfâşiat în bucăți.
ca o laiță a unei bărci manevrată de valuri.

XXX.
alerg hipnotizat peste trupul sacru
al acestui oraş cu benzi asfaltate
căutând culorile descojite ale nopților
târâte de melancolie sub pietre de râu
şlefuite de alge.

în cea mai lungă zi
am îndrăznit să-i rostesc numele
aidoma timpului ascuns printre ierburi
– o noimă a păsărilor mototolite sub streşini
răcoroase aripi oferind cu bucurie leacuri.

în cea mai lungă noapte
un om cânta singur de pe celălalt mal
sub gluga vremii stăvilind furtuna.

astfel fu întemeiată insula
– o inimă şi un simplu acord de pian
neavând nimic omenesc decât un surâs
şi puterea de a se frânge uşor
în cuvintele risipite pe maluri.

schimbă sensul | a.m.herimon

screenshot_2016-10-23-14-04-28-01-02-01

nu înțelegem taina unui răsărit

noi, fluturi zidiți.
nu înțelegem adevăratele cuvinte
în bătaia aripilor depărtate
spiritul înălțător al marilor mutări
dislocări omeneşti, metateze
respirații, meditații
transpirații.

te-ai gândit vreodată
că putem exista dincolo de puful păpădiilor
fără ochi, fără celule
un răsărit al crisalidelor aliniate în unghi
combinații de mişcări ale buzelor inventate
funcționând de acum
pe cont propriu?

noi şi imaginația noastră ascultătoare.
dincolo de orice limită.
orgasmic.
mult prea orgasmic.

cununile nibelungilor

fb_img_1476359949335

motto: “dacă iubeşti un bărbat numai pentru felul seducător în care vorbeşte, atunci fireşte că e ceva ne-nregulă cu el” — Oana Şerban

câteodată nu ştiu
dacă mai există o singură prezență feminină
înțelegerea unui cuvânt omenesc prea absurd
abandonat, inima unui nibelung depărtată.
trecerile au fost zidite
vocea a devenit senzualitatea
unui munte fără comori, învechit
ceva ușuratic desprins din universul intelectual
ființa unor argumente fără aripă
deasupra unui vis realmente imposibil.

I.
astăzi migrez dintr-o cameră în alta a inimii
căutând melancolia noilor dimineți
celălalt decor cu gravurile şterse
jurnalul ilustrat al spațiului rămas
într-un colț de planetă
unde îmi trăiesc frustrările
indiferent de clipa profund indiscretă.
e imposibil să-ți lași amanet amintirile
în clepsidra unui fir de argint
fără ați şlefui cu iubire
prima treaptă a spiritului
încorsetat în console mai mici, virtuale.
ce poți să faci? pe zi ce trece
cuvintele devin impulsuri de quasari
pe un cer obosit
lacustre prezențe feminine albastre, promise.
absența, cununile sunt şi ele zidite
spin lângă spin, abis lângă abis
elicoidal, în mirosul acela
de râvnă poftită printro simplă magie.

II.
mă întreb uneori de ce oamenii sunt ataşați
de propriile vise, vocile creatorilor
din noaptea astrală, de la capătul acelei
mici fundături.
ascult tăcerea la o scenă deschisă
ba pentru unul, ba pentru celălalt
o catastrofă din secolul trecut.

III.
vechituri, un bazar de experiențe vitale
şi un examen la o roată de noroc
care consfințește tăcerea unei cununi
agățate de o creangă a pomului vieții.
nimic nu e atât de moral, dogmatic
şi mai dezordonat aici, în groapa cu lei
decât argumentul unei senzualități
eşuate de patos, altarul pe care nu-l vezi
ochiul înverzit, cununa cu martiri
risipiți în eternitate, poate şi ceva prețios
regăsit într-un raft de anticar
– pe alocuri.

IV.
cine n-a pregustat, plin de ațâțare, zorile
ca de la sânul propriei mame?
mă întreb: cine poate să-şi înmoaie sângele
pe o cale lactee între zidurile
unde stelele sunt puse de-a valma?
îmi amintesc cântecul unui bătrân măcelar
la dreapta, acolo unde se afla universul.

V.
am vrut să-mi construiesc o tăcere lipită
de ecoul izbucnirii unui dimineți
sus pe munte, în lumina pliurilor
unei fotografii de fundal
aşa cum prezența ta feminină
a construit unicul semnal ascuns
în spatele micului buzunar
de la jacheta mea favorită.
nu toate diminețile au izul acelei prime întâlniri
iar eu, încă nu m-am obişnuit cu glasul din piept
străzile încurcate-n frunziş
pe faleza spiritelor prea încinse.

VI.
nu îndrăznesc să cer informații
în ordinea sentimentelor.
cronologia unui cuvânt scrijelit
în spatele unui fâlfâit de aripi
alungă tristețea unui zeu efemer
spectrul unei gândirii prea romantice.

VII.
prea târziu, deasupra oraşului
ploile inventau cuvinte omeneşti
imagini mai clare a frunzişului
unei toamne apărate de drepturi.
ştiu că traversând deşertul
m-aş putea regăsi
alergând între două fete morgana
iar vântul nu ar mai fi atât de umed şi alunecos
nicovale de fier, mute respirații
cot lângă cot, iar noaptea…
coridoare şi scări vor prelua ecourile
unui pendul ce se năruie.

VIII.
e imposibil să-ți laşi amanet amintirile
în clepsidra unui fir de argint
fără să guști măcar un pic din propria ta absență
iubiri zidite spin lângă spin, elicoidal
deasupra unui răsărit cu inima pulsând quasari
la capătul lumii, la capătul unei priviri îmblânzite.

……………….
sublime cununi
întro noapte proscrisă —
vrăjiți nibelungi.

licitați un înger | a.m.herimon 

fb_img_1473061275632

nu ți se pare că respiră cam greu
că stă prea mult
apropiat de Creație
slăbit fiind de propria sa
inspirație

nu crezi că are o nuanță
prea aprinsă de gri, turcoaz
pe obraz, pe ceasuri
pe scara de lemn sacru
rezemat în baston de un imens
simulacru

poftiți, intrați
nu fiți trişti, lăcrimați
primăvara ține cu poeții

hai, licitați
licitați pentru el fiecare ce are
sau nu, licitați un înger
cine dă doi…
trei, poate şapte nuanțe
aruncați pe talger şi
câteva gloanțe

nadir, se unduie-n dune | a.m.herimon

fb_img_1473930236931

ai văzut vreodată nisipul
la un microscop de mare putere
timpul nu se mai arată în clepsidre
e o poartă sărutată de val înspumat
o retortă a unui ocean liniştit
contemplând şi glumind
pe seama
polilor magici

ai văzut vreodată o boltă cerească
prin iubirea unei femei devotate 
minus pe minus
emisferă pe emisferă
încet, fără grabă
preț de perspicacitatea unui puls cuantic
când respirațiile se-mpletesc
peste timbrul nopții de-afară
diferența de rang n-o face
lumina din zenit
ci doar meşteşugul lucrătorului pe câmp
culegând stele din lumini
boreale

ai simțit vreodată
fiorul unei iubiri electrice
dezlănțuirea unui sentiment sincer
elogiile pe care tot încerc să ți le aduc
îndeajuns să torturez caii din mine
crinii de pe câmp şi apoi să-i ucid
şi să-i aduc ca ofrandă la picioarele tale…

se unduie-n dune
imaginea unui oraş adormit
printr-un simplu descântec
n-am nici o vină, să ştii
sufletul meu zâmbeşte ca-n trecut
ca băiețelul din fotografia postată pe facebook
când le spunea ghicitori rândunicilor
conştient că numai el ştie răspunsurile