acorduri | a.m.herimon

fb_img_1478120113619

XXV.
aştept pe al treilea om
să aducă prinosul de recunoştință.
e încă departe
la o aripă de pasăre marină
dintre acelea cu picioarele lungi
şi cu glezne de aer…

au răsunat în văzduh sirenele mateloților
ca un semn de binecuvântare.

XXVI.
coboară pe râuri umflate
petale de trandafiri sângerii.

ah, ce ironie a sorții în formă de cruce
nestăpânirea în inima poetului.

XXVII.
văd cârduri de păsări ce sclipesc
în pupila sălbatică a amurgului. aud ploile
sărutând acea pată de culoare a călcâiului
și omul tresărind ca într-un vis desluşit pe
aceeaşi parte a pământului.
arătați-mi nopțile când mărăcinii pe câmp
vor renunța la cununi…

mă uimești (s)clipire
înfăşurată întro blană albastră de urs.
mi-ai spus atâtea minciuni.

XXVIII.
cunosc fenomenul pe care noaptea
îl exercită asupra nălucirilor argintii ale păsărilor.
îmi e de ajuns să mă scald
în aerul proaspăt al mării
să privesc vântul
din acest ungher al străduțelor
străpuns de carenele bărcilor pescăreşti.

naiv ce eram, o insulă abandonată de timp
crezând că şi-a descoperit identitatea.

XXIX.
sub măreția unui deşert
pasărea cântă cu lungile-i desfătări
expertă în a răpi tăcerii
fobiile mult mai puțin intimidante.

ca izbită de un uragan sfâşiat în bucăți.
ca o laiță a unei bărci manevrată de valuri.

XXX.
alerg hipnotizat peste trupul sacru
al acestui oraş cu benzi asfaltate
căutând culorile descojite ale nopților
târâte de melancolie sub pietre de râu
şlefuite de alge.

în cea mai lungă zi
am îndrăznit să-i rostesc numele
aidoma timpului ascuns printre ierburi
– o noimă a păsărilor mototolite sub streşini
răcoroase aripi oferind cu bucurie leacuri.

în cea mai lungă noapte
un om cânta singur de pe celălalt mal
sub gluga vremii stăvilind furtuna.

astfel fu întemeiată insula
– o inimă şi un simplu acord de pian
neavând nimic omenesc decât un surâs
şi puterea de a se frânge uşor
în cuvintele risipite pe maluri.

schimbă sensul | a.m.herimon

screenshot_2016-10-23-14-04-28-01-02-01

nu înțelegem taina unui răsărit

noi, fluturi zidiți.
nu înțelegem adevăratele cuvinte
în bătaia aripilor depărtate
spiritul înălțător al marilor mutări
dislocări omeneşti, metateze
respirații, meditații
transpirații.

te-ai gândit vreodată
că putem exista dincolo de puful păpădiilor
fără ochi, fără celule
un răsărit al crisalidelor aliniate în unghi
combinații de mişcări ale buzelor inventate
funcționând de acum
pe cont propriu?

noi şi imaginația noastră ascultătoare.
dincolo de orice limită.
orgasmic.
mult prea orgasmic.

cununile nibelungilor

fb_img_1476359949335

motto: “dacă iubeşti un bărbat numai pentru felul seducător în care vorbeşte, atunci fireşte că e ceva ne-nregulă cu el” — Oana Şerban

câteodată nu ştiu
dacă mai există o singură prezență feminină
înțelegerea unui cuvânt omenesc prea absurd
abandonat, inima unui nibelung depărtată.
trecerile au fost zidite
vocea a devenit senzualitatea
unui munte fără comori, învechit
ceva ușuratic desprins din universul intelectual
ființa unor argumente fără aripă
deasupra unui vis realmente imposibil.

I.
astăzi migrez dintr-o cameră în alta a inimii
căutând melancolia noilor dimineți
celălalt decor cu gravurile şterse
jurnalul ilustrat al spațiului rămas
într-un colț de planetă
unde îmi trăiesc frustrările
indiferent de clipa profund indiscretă.
e imposibil să-ți lași amanet amintirile
în clepsidra unui fir de argint
fără ați şlefui cu iubire
prima treaptă a spiritului
încorsetat în console mai mici, virtuale.
ce poți să faci? pe zi ce trece
cuvintele devin impulsuri de quasari
pe un cer obosit
lacustre prezențe feminine albastre, promise.
absența, cununile sunt şi ele zidite
spin lângă spin, abis lângă abis
elicoidal, în mirosul acela
de râvnă poftită printro simplă magie.

II.
mă întreb uneori de ce oamenii sunt ataşați
de propriile vise, vocile creatorilor
din noaptea astrală, de la capătul acelei
mici fundături.
ascult tăcerea la o scenă deschisă
ba pentru unul, ba pentru celălalt
o catastrofă din secolul trecut.

III.
vechituri, un bazar de experiențe vitale
şi un examen la o roată de noroc
care consfințește tăcerea unei cununi
agățate de o creangă a pomului vieții.
nimic nu e atât de moral, dogmatic
şi mai dezordonat aici, în groapa cu lei
decât argumentul unei senzualități
eşuate de patos, altarul pe care nu-l vezi
ochiul înverzit, cununa cu martiri
risipiți în eternitate, poate şi ceva prețios
regăsit într-un raft de anticar
– pe alocuri.

IV.
cine n-a pregustat, plin de ațâțare, zorile
ca de la sânul propriei mame?
mă întreb: cine poate să-şi înmoaie sângele
pe o cale lactee între zidurile
unde stelele sunt puse de-a valma?
îmi amintesc cântecul unui bătrân măcelar
la dreapta, acolo unde se afla universul.

V.
am vrut să-mi construiesc o tăcere lipită
de ecoul izbucnirii unui dimineți
sus pe munte, în lumina pliurilor
unei fotografii de fundal
aşa cum prezența ta feminină
a construit unicul semnal ascuns
în spatele micului buzunar
de la jacheta mea favorită.
nu toate diminețile au izul acelei prime întâlniri
iar eu, încă nu m-am obişnuit cu glasul din piept
străzile încurcate-n frunziş
pe faleza spiritelor prea încinse.

VI.
nu îndrăznesc să cer informații
în ordinea sentimentelor.
cronologia unui cuvânt scrijelit
în spatele unui fâlfâit de aripi
alungă tristețea unui zeu efemer
spectrul unei gândirii prea romantice.

VII.
prea târziu, deasupra oraşului
ploile inventau cuvinte omeneşti
imagini mai clare a frunzişului
unei toamne apărate de drepturi.
ştiu că traversând deşertul
m-aş putea regăsi
alergând între două fete morgana
iar vântul nu ar mai fi atât de umed şi alunecos
nicovale de fier, mute respirații
cot lângă cot, iar noaptea…
coridoare şi scări vor prelua ecourile
unui pendul ce se năruie.

VIII.
e imposibil să-ți laşi amanet amintirile
în clepsidra unui fir de argint
fără să guști măcar un pic din propria ta absență
iubiri zidite spin lângă spin, elicoidal
deasupra unui răsărit cu inima pulsând quasari
la capătul lumii, la capătul unei priviri îmblânzite.

……………….
sublime cununi
întro noapte proscrisă —
vrăjiți nibelungi.

licitați un înger | a.m.herimon 

fb_img_1473061275632

nu ți se pare că respiră cam greu
că stă prea mult
apropiat de Creație
slăbit fiind de propria sa
inspirație

nu crezi că are o nuanță
prea aprinsă de gri, turcoaz
pe obraz, pe ceasuri
pe scara de lemn sacru
rezemat în baston de un imens
simulacru

poftiți, intrați
nu fiți trişti, lăcrimați
primăvara ține cu poeții

hai, licitați
licitați pentru el fiecare ce are
sau nu, licitați un înger
cine dă doi…
trei, poate şapte nuanțe
aruncați pe talger şi
câteva gloanțe

nadir, se unduie-n dune | a.m.herimon

fb_img_1473930236931

ai văzut vreodată nisipul
la un microscop de mare putere
timpul nu se mai arată în clepsidre
e o poartă sărutată de val înspumat
o retortă a unui ocean liniştit
contemplând şi glumind
pe seama
polilor magici

ai văzut vreodată o boltă cerească
prin iubirea unei femei devotate 
minus pe minus
emisferă pe emisferă
încet, fără grabă
preț de perspicacitatea unui puls cuantic
când respirațiile se-mpletesc
peste timbrul nopții de-afară
diferența de rang n-o face
lumina din zenit
ci doar meşteşugul lucrătorului pe câmp
culegând stele din lumini
boreale

ai simțit vreodată
fiorul unei iubiri electrice
dezlănțuirea unui sentiment sincer
elogiile pe care tot încerc să ți le aduc
îndeajuns să torturez caii din mine
crinii de pe câmp şi apoi să-i ucid
şi să-i aduc ca ofrandă la picioarele tale…

se unduie-n dune
imaginea unui oraş adormit
printr-un simplu descântec
n-am nici o vină, să ştii
sufletul meu zâmbeşte ca-n trecut
ca băiețelul din fotografia postată pe facebook
când le spunea ghicitori rândunicilor
conştient că numai el ştie răspunsurile

oraşul de lut | a.m.herimon

luisbeltrc3a1n27

te caut suflete ascuns pe o plajă străină
cu buna ştiinţă a mersului prăbuşit în bătrânii cireşi
varietăţi ce levitează discret pe o iarnă concretă
îţi scriu cu o ploaie de măşti meteorice
în spiritul sacru al frunzelor moarte
prăbuşite în inima oraşului acoperit de al şaptelea cer
al ceainicului ce se vrea dintr-odată recunoaştere

spune-mi traseul spre o nouă ordine a lumii
spune-mi ce se ascunde-napoia ochilor, planetelor
păsărilor, florilor căzute, nemişcătorilor copaci
luminilor vagi acoperite de-un cântec la o fereastră comună
oraşul de lut e atât de aproape
încât străzile nu mai încap în primăvară
ar trebui să eliberez o parte din mine în centrul taifunului
smuls de la gura inimii calde
va trebui să-mi întorc murmurul propriilor oase
spre înverşunaţii salcâmi
aidoma remontului nemişcat al universului tainic
asemenea vântului blând
vibrând din partea ostenită a pământului

totul e simplu oameni de lut
în patru izgonirea devenea un simulacru

 

tu nu stăpâneşti furtuna… | a.m.herimon

FB_IMG_1463855584377

aud cum respiră râsu’, plânsu’
din noi, o sforțare a plămânilor
striviți de prea multe măşti
căzute în dizgrația cuvintelor
mâinilor martori, atâta efort
doar pentru a nu-ți spune nimic
pândind la o oră târzie un tren călător
şi umbrele lui de cândva, dantelate
negru de fum, lumini în tunel
înnodate

aud cum respiră râsu’, plânsu’
din nou, o sforțare a fluturilor pământii
şi a două pleoape risipite-n migrație
crampe a unui cer androgin
umbra unui zid scund
de nubilă creație…

degeaba mă mângâi
simt toată greutatea acestui pământ
ancorată de ceea ce vrei tu mai onest
întrebându-te câteodată
de ce eşti singură…
şoaptă

tu nu stăpâneşti furtuna

stăm doar aici
doi melci carnivori într-o singură spirală
aşteptând un ce… monoton
şi poate o iubire de-o vară