Autor / mondeadrian
c l u s t e r
cluster
motto: „Urcați-vă, urcați-vă pe scara pe care toată lumea o numește civilizație, progres, cultură, urcați-vă, vă îndemn din inimă; dar unde o să ajungeți? Asta, drept să vă spun, nu știu. De dragul acestei scări, merită totuși să trăiești” – Anton Pavlovici Cehov
locuiesc de jur împrejurul imensului
lob occipital al copacilor grizonați, cu toate iluziile
cu toată greutatea lui măsurată-n petale de crini
și raze cromatice verzi, fabricate într-un proces
de autocunoaștere. din când în când vorbesc la superlativ
dezvelind singurătatea neclintită a tot ce mișcă
pe întinderea vegheată de aer și noapte –
merele dulci, reziduuri de gemete și drumuri întortocheate
o formă eliptică defrișând lumina
în propria substanță de nervuri însemnate.
în rest, pot să spun că sunt liniștit. în somnul adânc.
în noi ambalaje, atunci când stelele cad în genunchi
și sărută pământul ca o corabie cu pânzele
amputate de vânt. până la sufocare.
amintiri din prezent
13 septembrie
motto: „Ai grijă să nu-ți pierzi curajul şi respectul/iubirea de oameni. Noi suntem într-o luptă eroică” – un îndemn.
Obsesii. Împletiri de obsesii şi bucuria de a trăi ceva, nu neapărat remanent ci mai degrabă indisolubil. Viața de salvator – o cale deopotrivă plină de sens şi „mister”, o încăpățânare a unui altfel de timp pe care l-am străbătut bulversat de orice excepție (a se citi şi emoție).
Într-o relatare a unui educator, de ziua porților deschise, descifrarea termenului de salvator capătă noi sensuri pe care doar copiii aflați în vizită aveau să le descopere. Noi nu suntem urmașii unor zei oarecare, un paradox care străbate o cale sinusioasă între diferitele-i puncte nodale. Noi suntem într-o luptă eroică, o piatră de hotar a istoriei, un „capriciu evident” pervertit să continue.
Puterea de a înțelege aceste gânduri şi sentimente are darul de a ne apropia mai mult de viață prin intermediul căreia devenim o parte din ea, o trăsătură de caracter al timpurilor pe care le trăim cu cvasipricepere iar „straneitatea” unei ceremonii este rezultatul efortului de a arăta cine suntem.
o îndepărtare de uz?
Se poate spune că vremea „primelor încercări” se aseamănă unui joc din priviri, un motiv devenit de acum „complicat” într-un fel de partaj cazon al SINE-lui față de propria sa „coardă de chitară” sensibilă. Ca o particularitate, angrenajul unei sărbători fericite nu este influențat de o anumită etate (să-i zicem stare de spirit) ci mai degrabă de acceptarea… „muzicii rock” şi prinderea în piept a unei cocarde cu un „smile” de acum multicolor iar deviza《nu te încrede în nimeni după vârsta de cincizeci de ani》(exagerez evident!) este un tabu prin care ne dorim a ne scutura de anumite obligații răzlețe jalonate căteodată prea inestetic. Nimic de pierdut, nu-i aşa?
Apropo de titlul sugerat: există un loz câştigător și o „îndepărtare de uz” pentru fiecare din noi. Depinde ce picior este pus „la origini”. Dar cine mai are timp să creadă în astfel de lucruri?
La mulți ani bravi pompieri!
p u l s | e l e c t r i c – s k y
puls
închis temporar | pentru amenajări speciale
pentru mine căutarea unui sens pe o temă arhetipală despre labirintul lui Pan, căutarea lânii de aur, o zi obișnuită de naștere atinge centrul unei corzi prea sensibile. oamenii vibrează. oamenii vibrează întotdeauna în Braille neținând cont de vremea de afară. de altfel, în mitologie se vorbește despre vara lui Mioi și șansa primită de acesta pentru a-și definitiva un soi aparte de „aroganță”. și totul cu recunoștință, mulțumire, dăruire și iubire față de oameni, natură și viață.
odată cu sosirea lui octombrie îmi permit să las deschisă din nou o fereastră în încercarea de a-mi selecta trăirile, chiar dacă mă iau uneori pe nepusă masă, fără teama de a le răpi existența (sau consistența depinde de starea de spirit). Am ajuns la concluzia că nu există jumătăți de măsură și experiențe fără de sfârșit. Am ajuns la concluzia că un labirint, oricât de complex ar putea fi construit, poate fi depășit dacă crezi în Dedal și puterea lui de a zbura peste barierele emoționale.
Îmi place soarele acesta de toamnă oranj și modul în care se intersectează nevinovat cu acordurile/ecourile greierilor fără a face rabat de liniștea interioară dedublată de stranietatea unei idei exprimată întro formă prea puțin originală – nevoia umană de o mică confuzie și bucuria continuă a unei trăiri pentru a ne putea depăși perspectiva.
ora eliptică
Ora 21:00. Ora mea eliptică. Ora când totul începe cu un om și un timp măcinat de mori, ape și cărări nebătute. La un click distanță stau împachetate sentimentele aidoma unor santinele stăpâne peste o parte din Cosmos așteptând… mascote împotmolite pe drum. Printre oamenii locului ies în evidență cei care încep să trăiască din amintiri, căutând locul lansării.
– La naiba. Este doar o zi oarecare.
– E-n regulă. Sunt bine. Pur și simplu caut sursa. Și privesc în trecut.
– Știi, nu-i așa? Fiecare zi e la fel ca ziua dinainte…
– Cu excepția zilei de azi. Cunosc lozinca. De multă vreme tot încerc să-mi iau inima-n dinți și să fac odată pariul acela, să rămân fidel locului.
– Scrie o carte. Te va maturiza.
– Chiar mai crezi în povești? Eu, fiul orașului acesta inert? Derutant. Gândește! Un efort de Sisif, aproape fără speranță.
– Și atunci, cum îți poți hrănii ochii, visele, noul tău design de zburător incorigibil. Pe nefericire? Cărțile se scriu pentru renovare.
Ora 21:10. Sunt încă fascinat de vinul care fierbe pe balcon de mai bine de nouă zile. Totul miroase a toamnă și a bine. Povestea… Încep să mă simt vinovat.
– La naiba cu ciocolata fierbinte…
(fragment de sertar)
electric sky
…
totul se scurge subtil
cu aceeași magnitudine
a unui cer vaporos.
dedesubt. după (a)bis.
unde firescul uman
se transformă într-un fulger solar
o metastază a unui ambalaj
cu termenul de garanție
expirată.
…
întro zi
cerul va fi mai mult
decât un simbol iar fiecare puls
o străfulgerare de forme
poetice.
…
seva confuziei
nu există decât în căutarea
punctelor de suspensie.
ca în labirintul lui Pan –
nevoia sufocantă a cerului
luminat de o eternizare
în văzul lumii.
abstractă.
neconvențională.
electrică.
socanta
03.10.2018 Buzău
9:37 p.m
r e f e r e n d u m
UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE
motto: „totul pare un imens… uroborus”
Nu aș vrea să eșuez în vizualizarea unui concept „prea abstract”, de notă reacția prea slabă în conținut a celei de-a patra puteri, și nici nu aș vrea să devin plictisitor pe un subiect deja „prea rodat” în mediul online, dar elementul central al unirii dintre un EL și o EA este (pro)creația (pot să scriu asta cu litere mari?) iar granița dintre „imaginație” și realitate este firescul din noi, două părți ale aceluiași conținut, un echilibru calm în care nimic nu se poate „scufunda” sau înclina anacronic.
La nivel conceptual, unirea firească are rolul de a face ca lucrurile să meargă mereu înainte (nu în partea de dinapoi, apologetic aș spune:) lăsând trecutul să se înalțe în prezent purificat, o chezășie a ce s-a întâmplat acum mai bine de 2000 de ani (cel puțin cu asta am rămas nu-i așa? un spirit împăcat cu Dumnezeu dispus să rămână continuu în lumina pătrunzătoare și liniștitoare a zenitului – nu e vorba de tradiție ci mai mult de poezie:). La nivel vizual această unire firească pare să-și piardă conturul tocmai datorită stării de moment a „sacerdoților înfierbântați” uitând că liberul arbitru este un drept câștigat atunci când Dumnezeu a pus zălog de pace… curcubeul.
Astfel, în căutarea disperată a adevărului deja enunțat devenim fără să vrem… ridicoli de radicali, actori de pantomimă „geniali” repetând la nesfârșit parcă un set de mișcări, din nou și din nou, cu aceeași gheară nevrotică a intelectului. Când încerci să te joci cu conștiința granițelor dintre moralitate și laic, drepturi și libertăți, firesc și iubire fără să-ți dai seama că poți pierde Creația acestui mic „angajament/aranjament” pe măsura faptelor noastre, nu faci nimic altceva decât să amesteci simbolic norii într-un pahar de furtună. Noi am plătit pentru tot, pentru toate și nu aș vrea ca acest lucru să sune ca ceva special. Special este El, și…
…pardon me – octombrie vine din nou iar păsările…
păsările zboară „vintage” deasupra orașului. Nu crezi? Sunt singurele care mai au simțul realității.
***
vineri. 79. încă un element
ce-mi dă de gândit. urmăresc atent
tabelul lui Mendeleev. primele mostre
au o aură aparte aidoma
planetelor sistemului solar
într-o zi de grație rudimentară. între metalele
descoperite până acum…
o frântură de spațiu, poate și timp
depinde de designul Creatorului. simt
senzația familiară a unei prezențe
și încerc să dețin controlul micului buton
printr-o succesiune interminabilă
a bătăilor inimii. e vineri iar Venus
se holbează de la încheietura telurică a universului
cuprins de o gelozie aparte. apăs.
în frântura de spațiu și timp
apare un bărbat căruia nu-i place
să sărbătorească victorii. un bărbat liniștit
cu o structură configurată atomic.
pentru a-L înțelege oamenii cred
că ar trebui întrunite
„condiții speciale de laborator
și indicații perfecte”. îi plac bomboanele mov
inspirate dintr-un film cool și capriciile
deja existente a efemeridelor
cu durata de viață descoperită
în retortele mulțumirii divine. relativ recent
lumea a renunțat să mai aplaude constrânși fiind
de responsabilități și cerințe. consideră acest lucru trist
derutant, un „echipament delicat”… uitat
contrabalansând cu iubirea Lui
pe o cale senină.
în frântura de spațiu și timp mai există
și o femeie. acum un copil.
pe drumul lung. pe drumul către casă.
Dar mâine, ce va fi mâine?…
Ce aș putea să spun esențial și nou la împlinirea acestei „cifre” rotunde? Ce aș putea simți și împărtăși când exact acest sentiment devine „dominant” întro oarecare măsură? Afecțiunea. Reciproca afecțiune.
Ce va fi mâine? Probabil o nouă zi cu o altă nuanță la fel de bogată în stări. Stări afective.
pe partea greşită a tecii
Cercetarea vieții de pe Pământ, studiile cu privire la geneza/originea mai mult sau mai puțin spirituală a umanității, valabilitatea unor descoperiri dincolo de răstimpurile pe care le trăim (deja contestate), face posibil şi scoate în evidență detalii semnificative pe care omul, cu toată puterea sa de introspecție, le foloseşte „arbitrar” fundamentându-şi teme(ri)le şi convingerile în spatele aceleiaşi măşti dominate de puterea „cunoaşterii”. Preferința vieții laice în detrimentul celei monahale, mai ales latura care presupune „îmblânzirea” cuvântului scris nu rostit, denotă în primul rând… preocuparea pentru stil şi convingerea „acceptării” pe uşa din față a rezultatelor acestor căutări de către toți ceilalți membrii de breaslă.
Într-un articol citit recent, am reținut despre straniu fenomen al creşterii boabelor de fasole de câmp „pe partea greşită a tecii” şi cum, o convingere nefundamentată/neverificată, poate influența într-un fel sau altul o anumită perioadă de timp și poate da forță chiar dacă în spate nu există nici o dovadă (Dilema veche Darwin şi boabele de fasole – A. Manolescu) aspect care m-a făcut să cred că există furtuni în „liniştea” pe care am vrea să o devorăm zi de zi, pas cu pas, că ne lipim de Cunoaştere şi Putere neştiind în realitate despre ce este vorba, că jucăm un joc periculos negândindu-ne că „armele” pe care le îmbrățisăm nu stigmatizează ci duc la pierderea sufletelor nevinovate care ascultă. O „convingere” făcută din dorința de a scrie o carte nu poate şterge o evoluție spirituală de 2000 de ani. Oamenii din totdeauna au vrut să fie conduşi, să fie în siguranță. Se vorbeşte de un păstor şi o turmă. Un singur păstor şi o singură turmă, iar eu… nu cred în lucruri lipsite de sens.
Lucrez într-un domeniu în care adevărații sinucigaşi nu sună la 112. Ei dispar pur şi simplu. Făcându-ți intenția cunoscută, de fapt, urmărești „ceva”, ceva amplu. Fie ca acest ceva să fie un experiment social, o observație inteligență făcută de dincolo de zid, să ducă spre un câştig bazat pe o forță de reîntoarcere extraordinară, să readucă câmpiilor „ploile curate de altădată”.
Comunitatea are nevoie de oameni bine pregătiți, de oameni puternici pe care să-i urmeze. Ce frumoasă lozincă: „To axion esti”. Cred cu putere în rugăciunile Maicii Domnului şi în reîntoarcerea părintelui Ilie Toader (Ion Aion ) ca un adevărat „soldat” încercat, luând pilda sfântului Pavel.
„mi-am adunat zilele şi am rămas singur.
unii au spus: de ce? să locuiască şi el
în casa cu glastre şi logodnică albă…
de ce? să cunoască şi el viața în ochii celuilalt…” – Odysseas Elytis
Buzău – 05.09.2017
dorul de imposibil
cuvântul meu. diversele întâmplări
ca nişte turbioane de fum. când şi când
pământul cu inflorescențele sale.
plenitudinea clipei decupate din smalțul unei ore
revărsate pe drum. eu însumi, mult mai furios
decât aş fi putut bănui, duşmănind de moarte
fiecare nepotrivită culoare, gelatinos deznodământ
sloi uriaș, vinețiu, plutind în aer
între două stări imateriale.
am locuit recent într-un oraş de un roşu profund.
locul comun unde se-aprindeau la întâmplare
molii de vânt cu aceeaşi desăvârşire continuă.
am urcat până aproape de primele stele
printre înaltele stânci, fără sens
parcă ştiam de bucata aceea de lume
zidită în lădițe de lemn de prun
şi-n oale cu smalțul dus de demult.
o colonie de gene şi de sori orbitori
tiviți către orizont tot mai mult (după umila mea părere).
am iubit-o pe Cecilia.
am iubit-o din prima clipă când am văzut-o.
am iubit-o ca un copil, până la alb
până la cuvântul meu indistinct
smalțul orei revărsate într-o frunză de prun
eu însumi mult mai incandescent
decât un ghem de lumină.
mult mai profund.
inter alia
motto: „şi noi călătorim, călătorim / prin pădurea inundată / sub stăvilarele trase deoparte ale ploii” – Jensen
respir vântul din mijlocul ploii
argumentele despre o piatră rotundă ascunsă-n triunghi
crinii de pe prund, cu petalele transparente de ceară.
respir suave vorbe şi cumplite furtuni
paşii uşor umeziți, infinit lepădați de stropii de ploaie
formele trigonometrice apropiate de propriile-mi mâini
vorbele Lui, printre altele, un lucru mărunt
pe care omul nu-l poate înțelege dinafară.
dovada că respir sunt aripile strânse în jurul corpului
fără zgomot, plăpând, albastrul cerului zugrăvit într-un poem
scris întro limbă amară, propria mea libertate de mici dimensiuni
începutul şi sfârşitul acestei călătorii
prin pădurea inundată de ploi, seară de seară.
de unde să ştiu că pasărea şi nu vântul
este cea din urmă povară.
Buzău, 15.07.2017
prin nevăzut
se lasă seara. vine
un fel de fluture după miros.
se-nalță pescăruşii. cercuri line
secundele în aripi s-au întors.
se lasă greu, înconjurat de cercuri
pe sub copacii fără frunze, goi
înfrigurat de piscuri, miercuri
un zâmbet de copil ascuns de acum în noi.
trec zilele sclipiri de stele şi lumină.
un clinchet rătăcit, imaginar.
mă las cuprins de sete şi… rugină.
eu nevăzut iar El crepuscular.
mondeadrian 